Prima interacţiune mai serioasă a tatălui meu cu liceul a fost din cauza unei profesoare care preda limbi (străine). Domnişoara, căci am înţeles că încă era domnişoară la cei peste patruzeci de ani pe care îi avea şi la cele treizeci şi cinci de kg cu hainele ude (închipuie-ţi cea mai slabă femeie pe care ai văzut-o vreodată, şi din ea scade-o pe Oana Roman), a organizat un concurs de cultură generală între clase. M-a introdus şi pe mine în echipa clasei mele, crezând că aveam o cultură generală care putea să îi dea pe toţi pe spate. Bine, asta era adevărat; dacă deschideam gura, îi dădeam pe toţi pe spate. În timpul concursului – era vorba, la un moment dat, despre fotbal -, iar o colegă din clasa paralelă a zis ceva despre CFR. Habar n-aveam ce spusese, fiindcă eram atent la jocul meu de pe telefon, dar m-am ridicat în picioare şi, cu un vocabular fotbalistic, i-am spus că aş vrea să-mi facă un ciuci împreună cu toată echipa. În acel moment, s-a activat scheletul nemăritat.
— Ieşi afară, nesimţitule, în momentul acesta! La mine la oră nu mai ai ce căuta fără părinţi!
„Dar şi ei ţin cu U. Cluj”, îmi venea să-i spun.
În următoarele săptămâni, orele ţinute de această stimată şi distinsă profesoară (pe numele de scenă – Smeagol), decurgeau cam aşa:
— Pop Ciprian?
— Prezent.
— Maică-ta?
— La lucru.
— Taică-tu?
— La muncă?
— Ieşi afară, eşti absent.
Absent eram oricum, chiar dacă nu mă dădea ea afară. Totuşi, după ce am observat că aveam mai multe absenţe decât prezenţe la orele ei, am decis să-l anunţ pe tata că ar fi bine să treacă pe la liceu. I-am spus că aveam o profesoară nemăritată, slăbuţă şi drăguţă, care voia să-l cunoască, fiind convinsă că aveam un tată la fel de frumos ca mine. M-am gândit că, dacă îi spuneam adevăratul motiv pentru care trebuia să se ridice din pat, s-ar fi apucat de hibernat câteva luni. Oricum, m-am stresat degeaba, deoarece, atunci când a auzit adevărata problemă, i-a explicat profesoarei că aşa am fost crescut de mic şi că el a fost cel care m-a dus prima dată pe stadion, la meciurile Universităţii Cluj. Cel puţin, sper că asta i-a zis, pentru că n-am habar nici în ziua de astăzi ce au discutat. Un singur lucru mi-a reproşat când a ajuns acasă.
— Cipri, când am văzut-o venind spre mine cu mersul ei ciudat, mi-am zis că arăta exact ca un robot căruia nu-i fuseseră prinse bine şuruburile şi urma să se destrame. Îmi venea să strănut, la un moment dat, şi încercam din răsputeri să mă abţin, că-mi era frică să n-o dobor. N-am văzut în viaţa mea o femeie atât de slabă! Din lateral, arăta ca un semn de circulaţie fără indicator. Cel mai cumplit a fost când a ajuns lângă mine, s-a prezentat şi mi-a întins mâna să i-o pup. Deci, dacă mă mai pui vreodată să mă duc să pup schelete sau moaşte, să ştii că te reneg.
