La banchet am plâns de două ori din două motive total diferite şi în două stiluri. Prima dată am plâns sufleteşte, în sinea mea, atunci când am aflat că fiecare dintre noi avea în meniu doar 50 mililitri de whisky sau votcă, la alegere. Gura aceea de whisky, care trebuia să îmi ajungă pentru toată ziua, după calculele minunaţilor colegi care au conceput meniul, mi-a rămas într-o carie şi nici măcar nu a ajuns în stomac. Am mai luat două, trei pahare de la câteva colege care nu consumau alcool că, vezi Doamne, era banchetul şi erau profesorii cu noi (eu tocmai de aceea beam). Când m-am gândit că mai aveam de stat încă vreo şase ore fără alcool, mi-am dat seama că trebuia să facem ceva. I-am ridicat pe Ionuţ şi pe Andrei de la masă şi i-am scos afară.

— Puteţi să vă închipuiţi că mai avem de stat aproximativ şase ore şi că nu mai este alcool? i-am întrebat eu, aprinzându-mi o ţigară.

Au încremenit amândoi. Erau ca două stane de piatră. Brusc, toate ciorile din jurul nostru au început să zboare din copaci. Nu ştiam ce se întâmplă. Dintr-odată a început să-mi sune alarma telefonului. În acel moment, au început amândoi să se contorsioneze şi să scoată nişte sunete ciudate. Mi-am dat seama că eram în Silent Hill şi că trebuia să fug. Am început să gonesc, numai că nu spre biserică, ci către magazin, iar ei fugeau în urma mea, exact ca în film. Am intrat în magazin, am luat rapid două sticle de whisky şi abia după ce i-am stropit puţin pe dinăuntru cu licoarea magică au început să se calmeze. Încă nu erau deposedaţi 100%, dar ştiam că, după primul pahar, îi sfinţesc. Sincer, la finalul banchetului, după ce am terminat sticlele, toţi trei eram buni de pus pe cruce. Puteam filma scena de pe Golgota şi sigur ieşea mai bine ca în film. Când ne-am întors de la magazin şi am intrat cu sticlele în restaurant, colegii ne idolatrizau, aruncau cu flori în noi, puteam filma chiar şi scena cu intrarea în Ierusalim, că sigur luam două Oscaruri într-o zi.

A doua oară când m-am apucat de plâns a fost la finalul banchetului, iar atunci chiar am bocit la propriu. Mi-am adus aminte că Ionuţ intrase la facultate, în Bucureşti, şi că urma să plece pentru trei ani de zile. Plângeam îmbrăţişaţi şi ne pupam, de parcă eram soţ și soţie şi ne obligau părinţii să divorţăm. DJ-ul a pus pe repeat piesa celor de la Holograf, „Şi băieţii plâng”, iar colegii se uitau la noi ca la doi copii de şapte ani care își pierduseră jucăria și făceau o dramă din asta.