Am plecat de la Cluj, spre cabană, cu un gând super idiot, exact ca mine. Cu toate că habar nu am cum mi-a trecut prin minte o astfel de idee imbecilă, cretină, tâmpită – şi cum mai vreți s-o numiți – mi s-a părut interesantă. Ceea ce urma să fac era să fur chiloţii fetelor din bagaje, după care să îi înşir pe o sfoară pe care să o leg între doi copaci din faţa cabanei. De ce? De prost. Super plan ardelenesc.

În momentul în care am văzut că toată lumea se distra fără să bage de seamă ceea ce se întâmplă în jur, i-am făcut un semn discret lui Ionuţ şi încă unul altui coleg, apoi am ieşit din sala de mese, dând impresia că plecam la toaletă. Am urcat la etajul întâi, acolo unde erau toate dormitoarele, iar după câteva secunde a apărut şi Ionuţ. Celălalt coleg stătea de şase, jos, la intrarea principală a cabanei.

— Să tuşeşti dacă apare cineva, a urlat Ionuţ către celălalt coleg.

— Bă, nu mai bine urlă? Eşti ratat? am zis eu în şoaptă.

— Bine, mă. Vezi că, dacă tuşesc, înseamnă că a intrat cineva. Ai grijă!

Eram mai bine pregătiţi decât România la orice meci, fiind convinşi că tocmai desfăşuram o operaţiune cu premeditare. Am intrat cu grijă în fiecare cameră a fetelor, încercând să nu modific cumva locul bagajelor sau a altor obiecte de prin cameră, ca nu cumva să se prindă. Acum, te gândeşti cum de nu erau închise uşile camerelor… Să-ţi explic. Chiar când am ajuns la cabană, Ionuţ a intrat primul şi a luat toate cheile de la toate uşile. Deştept, idiotul! La asta nu mă gândisem, dar noroc cu el. Am găsit nişte chiloţi care arătau atât de bine, încât mi-o imaginam pe Jen Selter îmbrăcată cu ei, făcând genuflexiuni. În schimb, am dat peste unii care erau făcuţi doar din două aţe, care erau mai uşor de rupt decât de dat jos. Din păcate, am găsit şi huse de camion în care puteam introduce liniştit ambele picioare pe un singur crac şi puteam să fac şi sfoară după aceea. La înălţimea mea, vă jur că unele perechi puteau fi folosite pe post de tricou. Am luat cu grijă chiloţii şi i-am ascuns în lada patului din camera mea. Când să deschid ultimul bagaj şi să-l las fără chiloţi, l-am auzit pe Ionuţ tuşind. Am ieşit rapid din cameră, am stins becul şi m-am dus în camera mea. Am auzit nişte paşi pe scările de lemn, iar inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare. „Calmează-te, Cipri, că doar nu are cum să-şi dea seama”, îmi repetam în gând.

— Unde ai zis că ai ascuns sticla aceea de votcă? bubui vocea unui bărbat.

— Aici, în dulapul din camera mea. Uite-o!

— Hai să mergem!

Mi-am dat seama că erau nişte colegi care nu bănuiau nimic. Când să ies din cameră, am primit mesaj de la Ionuţ: „Vezi că te aşteptăm în sala de mese, nu mai venim înapoi, ca să nu trezim suspiciuni”. Eram pe cont propriu. Mă gândeam dacă mai merita să risc să-i iau şi pe cei din ultimul bagaj.

„Să risc pentru două-trei perechi şi să le pierd pe toate pe care le-am luat?”, mă gândeam eu. „Eşti fraier? Normal că merită! Fă-o până la capăt!”, îmi şoptea o voce din subconştient.

Am pornit la vânătoarea de chiloţi mai hotărât decât omul preistoric când ieşea din peşteră şi o tăia la căsăpit animale. Am luat ultimul cufăr cu comori de jos şi l-am trântit pe pat, pentru a-mi uşura căutarea. În acel moment a început să vibreze tot bagajul. În prima fază, evident că m-am speriat. Credeam că avea alarmă, dar, în secunda următoare, m-a pufnit râsul.

„Şi-a adus dildo la cabană!”

Zâmbind ca un idiot, încercând să desfac cât mai repede bagajul pentru a vedea cât de mare era instrumentul şi ce culoare avea, mă imaginam deja intrând cu el în sala de mese, oprind muzica şi urlând: „Al cui este acest dildo? L-am găsit în baie, se zbătea ca un peşte pe uscat.” Am băgat mâna adânc în bagaj, fiindcă nu îmi dădeam seama de unde venea vibraţia. Până la urmă, am descoperit.

„Futu-ţi periuţa mă-tii de dinţi, şi cine te-a inventat să vibrezi!”, îmi urlau demonii în cap.