Era vineri, iar la ora 22:00 trebuia să fiu la o petrecere. De fiecare dată întârziam. Nu ştiu dacă o făceam intenţionat, ca să mă vadă toată lumea când ajungeam sau dacă nu reușeam cu niciun chip să-mi dozez timpul. Nu făceam nimic toată ziua, iar pe ultima sută de metri mă grăbeam. De obicei, oamenii care întârzie sunt cei care au prea mult timp. De ce? Pentru că ştiu că mai au timp. De fiecare dată eram la fel. Iremediabil.

Din cauză că eram în întârziere, m-am decis să mă duc cu maşina şi să nu beau nimic. Cea mai proastă idee din acea zi. Puteam, totuşi, să iau un taxi, nu ştiu ce a fost în capul meu. Am ajuns la restaurant, toată lumea dansa şi se distra, iar eu beam suc. Stăteam la masă şi îi admiram pe toți. Parcă erau peşti care se zbăteau pe uscat. Din când în când, mai venea câte o colegă la mine (de fapt coleg, dar am zis şi eu aşa, ca să mă laud) şi mă chema la dans. Nu aveam dispoziţia necesară pentru a mă ridica să dansez, dar ghiceam că o s-o descopăr în sticla din faţa mea. Când mi-am dat seama că o să am o seară super tristă, am realizat şi că cel mai potrivit lucru pe care îl puteam face era să las maşina acolo. Eram tentat să ating sticla, mai ales că, în mintea mea, se preschimbase într-o tipă super-mişto, care făcea striptease. Cel mai bun mod de a scăpa de tentaţie este să i te supui. Aveam de recuperat, colegii aveau vreo două ore avans. Am început să beau votcă cu shot-uri de Jager, apoi le-am stins cu bere. În treizeci de minute am fost pilaf. M-am teleportat rapid în starea în care voiam să fiu încă de când ajunsesem.

Când eşti treaz şi te uiţi în jurul tău, vezi că fiecare e în filmul lui, şi ţi se pare foarte ciudată toată treaba. Îi vedeam pe unii care, în viaţa de zi cu zi nici măcar nu îşi vorbeau sau chiar se urau, iar acum se sărutau. Pe alţii îi vedeam cum se ascundeau ca să fumeze, iar unii deja începeau să plece. Mă întrebam de ce dracu` veniseră doar pentru atât. Odată ce am ajuns şi eu în starea lor, totul mi s-a părut absolut normal. La un moment dat, am vrut să fumez o ţigară în linişte şi am ieşit afară. Am dat colţul (nu acela pe care l-a dat bunicul meu), iar în spatele restaurantului l-am văzut pe Mircea, un prieten, cu o ţigară în gură şi o lopată în mână. În stânga lui era o grămadă de nisip mai mare decât el. Când m-am apropiat, am observat că îl muta dintr-o parte în alta. M-am gândit că era vreun ritual de-al familiei lui şi noaptea trebuia să dea la lopată.

— Ce faci, mă, ai înnebunit? l-am întrebat eu.

— Aici erai? Cum ai ieşit?

M-am uitat la el exact ca la un chinez care ar încerca să-mi explice în japoneză teorii ale fizicii cuantice.

— Mă, eşti prost? Pe uşă. Doar nu crezi că am sărit pe geam.

— Nu erai, aici, în nisip?

— Cum să fiu în nisip? Acum am ieşit din restaurant.

— Mi-a zis o domnişoară că te-a îngropat, aici, în nisip. Şi m-a rugat să te scot până merge ea la baie.

— Cum să fii atât de prost? Cum să îşi bată chiar aşa joc de tine? Lasă lopata şi hai înăuntru!

— Hai să beeem! a urlat el, aruncând lopata.