Pentru cei care cunosc Clujul, am plecat din cartierul Gheorgheni şi ne îndreptam către Mănăştur. Dintr-o parte a oraşului până în cealaltă. După jumătate de oră, cum mergeam eu cu capul plecat, nu am fost foarte atent (nici nu puteam), m-am împiedicat şi am căzut peste un gard viu. Mulţumesc, Boc, că ai aprobat plantări de tufe care să atenueze căderea beţivilor. Când m-am ridicat de acolo – de fapt, când m-a ridicat Andrei – am realizat că eram în cartierul Mărăşti. Pentru necunoscători, e ca şi cum ai vrea să mergi de la Cluj la Bucureşti, dar ajungi la Timişoara. Nu avea nici cea mai mică legătură cu drumul nostru către casă. Am mers degeaba treizeci de minute şi eu de abia mai puteam să stau în picioare. Ne-am redresat mai ceva că piloţii de raliu şi-am pornit în direcţia bună, până la urmă. După altă jumătate de oră în care m-am simţit ca Forest Gump pe străzile Clujului, i-am zis lui Andrei că aveam nevoie de o pauză.
— Andrei, nu mai pot să merg. Hai să facem o pauză.
— Bine zici. Am putea să ne tragem sufletul două minute.
Cred că altceva ar fi trebuit să tragem ca să mai rezistăm până acasă, nu sufletul. Zici că eram nişte cercetaşi plecaţi în expediţie pe munte, rupți de oboseală, de foame, de lene şi de sete. Ne-am aşezat pe o bordură, chiar la începutul străzii Calea Turzii. Pentru cei care nu ştiu, Calea Turzii este un fel de Red Light District care nu plăteşte impozite. Înţelegeţi voi. La un moment dat, cum stăteam să ne tragem sufletul, au apărut lângă noi două vânzătoare. Vânzătoare de carne proaspătă. De fapt, la cum arătau, nu era foarte proaspătă. Una dintre ele a început să urle:
— Plecaţi de aici că ne luaţi clienţii!
Era tot ce voiam să aud în acel moment. Tot ce îmi doream era să vină un negru, la 1.90 şi 24 (vechime şi capacitate), să mă găurească. Nu ne-am pus mintea cu ele, fiind conştienţi că prin apropiere erau şi peştişorii lor. Andrei a văzut un taxi şi l-a oprit, ca să scăpăm de nebunele alea.Între blocul unde locuiam eu şi cel unde locuia Andrei era o distanţă de trei minute de mers pe jos. Tot ce ţin minte este că am fost lăsați la jumătatea drumului dintre noi. Practic, într-un minut şi jumate ar fi trebuit să fiu în casă. Asta este tot ce îmi aduc aminte din acel sfârşit de noapte.
A doua zi, dimineaţa, m-am trezit într-un zgomot puternic. Un vecin tăia o ţeavă, cu un flex, la maximum patru metri de capul meu. Când a văzut că m-am trezit, muistul a oprit flexul, mi-a zâmbit şi m-a întrebat:
— Te-ai trezit?
Eram întins pe jos, în parcare, exact în locul în care ar fi trebuit să îmi fie maşina dacă nu aş fi lăsat-o la restaurant. Am avut noroc că era vară şi era cald. Eram îmbrăcat în pantaloni albi şi tricou alb, dar eram negru. Şi aveam şi un pic de verde în genunchi. M-am ridicat şi m-am scuturat de două ori, afişându-mi faţa aceea de nevinovat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Sper că nu o să afle tata, i-am zis moşului, ştiind că în fiecare zi îşi inundau împreună ficaţii în alcool.
— N-o să îi spun, stai liniştit.
În schimbul tăcerii, a trebuit să-i promit o bere. M-am trântit în pat cu o durere de spate îngrozitoare. Probabil că nimerisem pe nişte pietre nu prea confortabile în parcare. Înainte să adorm, am văzut că aveam un apel pierdut de la mama lui Andrei, aşa că am sunat-o înapoi.
— Da, sărut-mâna, am văzut că m-aţi sunat.
— Salut, Cipri. Am o întrebare. Nu ştii de ce şi-a băgat Andrei geaca în frigider?
— Habar nu am, i-am zis eu, pufnind în râs.
P.S. De ce am dormit în parcare? Cred c-am vrut s-o păzesc, dacă tot mi-am lăsat maşina la restaurant. Bine că nu m-am dus la Andrei acasă, că sigur dormeam în frigider, în locul gecii.
