Am sunat la interfon şi mi-au deschis relativ repede, cu toate că mă gândeam că s-au pus în pat, c-au început să facă sex şi că o să-mi deschidă peste trei zile. Am intrat în scara blocului şi, încă de la parter, am auzit gălăgie bubuind pe toată scara. M-am uitat de jos, printre balustrade, şi am văzut becul aprins la etajul doi, exact unde stăteam eu.
— Tăceţi, că vă ia mama dracului! am urlat de la parter.
A fost genul acela de urlet suficient de puternic încât să se audă până la etajul doi, dar suficient de încet încât să nu trezească vecinii. Urcând nervos şi pornit să mai pogor câţiva sfinţi asupra celor care fac gălăgie, când am ajuns la jumătatea scărilor, între etajul întâi şi al doilea, am ridicat privirea şi… surpriză. În faţa uşii mele era un poliţist şi un jandarm, pe preş stătea Mircea, iar în tocul uşii era Andrei. Mental, m-am blocat, dar corpul a continuat să urce scările ca şi cum n-ar fi observat nimic ieșit din comun.
— Bună seara, am zis timid, în timp ce-mi făceam loc printre poliţist şi jandarm, ca să intru în casă.
— Bună seara. Şi dumneavoastră veniţi aici, la petrecere? m-a întrebat poliţistul.
— Nu, eu aici locuiesc. Nu ştiu de nicio petrecere, am zis uimit.
— E apartamentul dumneavoastră?
— Nu-i al meu. E al părinţilor.
— Şi părinţii unde sunt?
— La ţară.
— Şi te-ai gândit că dacă părinţii au plecat la ţară şi te-au lăsat singur, poţi să faci chef şi gălăgie?
— Ce chef? Nu vedeţi că eu acum am ajuns acasă? Habar nu am ce s-a întâmplat, am făcut pe prostul.
— Acum mă iei de fraier? m-a întrebat poliţistul.
„Nu te iau de fraier, că nu-s homosexual!”, i-aş fi zis, dar m-am gândit că poate nu înţelege gluma.
— Nu, domnu` poliţist, dar chiar nu ştiu ce s-a întâmplat, pentru că am fost plecat câteva ore, i-am explicat.
— Dă-mi tu mie buletinul să îţi scriu şi ţie o amendă de 500 lei şi, între timp îţi povesteşte amicul tău, Mircea, ce a făcut. Hai, hai, repede cu buletinul.
— Dar de ce să îmi daţi mie amendă dacă a făcut el ceva?
— Tocmai acum, colegul meu îi scrie amenda lui Mircea, iar după aceea o să îţi scrie şi ţie una, pentru că tu eşti proprietarul.
„Colegul tău ştie să scrie, iar tu ştii să vorbeşti?”, l-aș fi întrebat.
— Nu eu sunt proprietarul, ci părinţii, dar, în fine. Poftiţi buletinul.
— Hai, povesteşte-i ce-ai făcut! se îndreptă poliţistul către Mircea.
— Am urlat pe geam, mi-a spus acesta.
— Aşa. Bun. Ce ai urlat pe geam?
— Am urlat.
— Ce ai urlat? Spune-i şi lui. Care e cea mai naşpa meserie? Spune-i!
— Nu ştiu, a răspuns, timid.
— Acum nu mai ştii? Unde te doare pe tine de poliţia română? Mai zi o dată, unde?
Atunci, mi-am dat seama ce le-a cântat Mircea. Le-a făcut o serenadă, doar că el era sus, pe geam, şi ei erau jos. Nu ştia el să cânte frumos, dar avea plămâni și se auzea al naibii de tare.
— Să îmi dai şi tu buletinul, să îţi iau datele, te rog, l-a abordat poliţistul pe Andrei. Altcineva mai e în casă?
— Nu mai e nimeni.
M-au pus să semnez un avertisment, dându-şi şi ei seama, într-un final, că eu nici măcar nu eram acasă în momentul intonării serenadei, iar lui Mircea i-au dat o amendă de 500 de lei pe care el, la cât e de prost, le-a rupt-o în față.
— Nu o să o plătesc pentru că n-am nimic pe numele meu şi nici nu lucrez. Plus de asta, trăim în România, le-a zis Mircea, închizându-le uşa în nas.
Mai târziu, i-am dat dreptate, deoarece nu a venit nimeni să-l ia cu forţa şi să-l ducă să planteze panseluţe în sensurile giratorii din oraş.
